Atunci când ți se duce albastrul din păr, înseamnă că trebuie să-i faci mai mult loc în interior

Atunci când ți se duce albastrul din păr, înseamnă doar că e momentul să-i faci mai mult loc în interior. Unde crezi că dispare? Pleacă el, așa, de unul singur prin lume? Poate. Ar fi frumos. I-ar plăcea. Mi-ar plăcea. Adică gândește-te cât de frumos ar fi să ai și tu un albastru și să-l lași să rătăcească pe unde vrea el și la un moment dat să se întoarcă acasă, să se lipească iar de tine și să-ți povestească pe unde a umblat și ce a văzut și ce a simțit, pentru că tu nu ai reușit să faci asta. Dar albastrul meu nu face din astea. El doar se mută în interior. Încet, încet dispare din păr și îl lasă aproape gri. Uneori îl lasă verde, dar asta doar când e copleșit de atât de multă căldură venită din interior și de soare și chiar nu are de ales. Asta în cazul în care albastru + galben = verde. Dacă nu, ignoră ce-am zis.

Albastrul meu are momentele lui și de data asta a zis: „Ah, păi eu îmi iau vacanță de pe-acum, că e frig. Da. Da, e bine aici. Adică n-am nicio treabă, înțelegi? Deloc. Vin și plec când vreau eu. E chill.”

Dar faptul că albastrul pleacă nu e un eveniment trist. Părul mi-e rupt în două nuanțe și arată interesant, dar oricum stăm pe-acasă că așa-i moda acum. Nu mă vede nimeni, n-am obligații față de nimeni, e bine! Sau mai bine zis: „Frumusețea vine din interior, nu din păr.”

Dar cred că pentru mine vine și din păr, cel puțin în momentele acelea în care îmi pot plimba liniștită albastrul prin lume. De obicei, când sunt albastră mă transform:

1. În cea mai mare bulă de anxietate când sunt privită, dar asta doar uneori. De obicei îmi dau repede ochelarii jos și cum nu văd fără ei, gata, stop joc.

2. În cea mai cool tipă de pe planetă când mă privește tot busul de 9 fix care mă duce la orele la care am întârziat și care e plin ochi de bătrânei care merg la piață. Apreciez faptul că își rup din momentele lor prețioase să se holbeze la incredibila creatură albastră care și-a permis să ia un bus până la liceu. Apoi începe sesiunea aia de feedback pe care nu l-am cerut vreodată și mă amuz și eu cu ei, că aud tot felul. Și ei cred că eu nu-i aud fiindcă nu e ca și cum vorbesc tare pentru că nu se aud între ei, dar nu sunt persoana care s-ar lua de ei. Am încercat să mă uit urât la cei care erau nesimțiți, dar sunt o dulce și cel mai probabil au interpretat greșit.

Faza este că eu am acceptat albastrul ca o personalitate care trăiește în interiorul meu, dar nu prea sesizezi diferențele dintre Rominalbastru și natural, decât dacă îți iei niște timp sincer să privești, observi, analizezi. Tu alegi.

Acum câtva timp spuneam că e necesar ca fiecare individ să se prezinte la un interogatoriu suprem, menit să surprindă detalii despre evoluția caracterului, a personalității, a stării emoționale și mintale, dar și despre experiențe personale și impactul acestora asupra comportamentelor, obiceiurilor, stărilor și lista poate continua.

Ce vreau să-ți spun este că pentru mine a fost nevoie de un fel de stop joc. Urgent.

Procesul meu de învățare și dezvoltare a început să se accentueze când am avut prima tangență cu voluntariatul, prin clasa a IX-a. Nu era ceea ce credeam că va fi, dar apoi am găsit un alt context care a fost fix pentru mine. Mi-a plăcut mult de tot și am început să merg la ședințe, proiecte, activități din ce în ce mai des și am reușit să mă dezvolt în toate direcțiile într-un timp, cred eu, destul de scurt. Și asta e minunat, pentru că iubesc să descopăr și învăț lucruri noi; să mă implic și să schimb ceva în comunitate; să am un impact pozitiv; să știu că am creat ceva care contează.

În diferite momente din timp am tras linie și am observat că am evoluat frumos și chiar m-am transformat. Am descoperit că îmi place să fac o mulțime de lucruri și am reușit să fac multe dintre acele lucruri cel puțin o dată. Am reușit să ies din zona mea de confort și am reușit să îmi fac curaj să mă uit în interiorul meu să văd ce se află pe acolo. Altfel nu aș fi avut cum să cresc albastrul.

Când vine vorba de partea vizibilă aveam toate datele (zic eu): cunoștințele - iar dacă nu știam ceva, eram deschisă să învăț și să primesc și feedback, dorința puternică de implicare alături de pasiune și o curiozitate incredibilă care a contat mult. Îmi puneam sufletul în absolut ORICE și nu făceam ceva doar așa, să fie făcut. Și probabil lista poate continua. Dar aveam niște timiditate presărată cu puțină anxietate și încă câteva elemente pe care le-am descoperit în interior, care au lucrat destul de bine împreună încât să-mi pună niște piedici. Și, evident, au apărut momentele în care nu reușeam să țin pasul, să fac lucrurile așa cum îmi doream, eram copleșită de oboseală, eram extenuată, aveam și alte probleme și mi se descărcau bateriile mult mai repede. Pentru că am eu o chestie din asta, de-a mea, că nu știu când să mă opresc când vine vorba de muncă. Ups.

Anul trecut, albastrul meu a rezistat o perioadă mai lungă de timp. A devenit și violet, și indigo, dar oricât de mult m-am străduit, nu-l puteam opri. Așa că încet, încet a dispărut și își făcea simțită prezența naturalul. Am realizat la un moment dat că încercam să readuc la viață albastrul chiar dacă nu era momentul potrivit să se întâmple asta. Pentru că de fapt, trebuia să mă întorc la naturalul meu - la cine eram înainte și la ce e ascuns în interior, să văd ce găsesc acolo.

Zilnic, albastrul devenea mai puțin intens și mult mai verde. Zilnic, eu făceam pași spre interior. Mi-era frică. Mă enerva. De ce m-aș întoarce undeva unde nu îmi doream să mă întorc? Mă epuiza. Am trecut printr-o mulțime de stări, dar până la urmă am ajuns. Și ar trebui să spun că am bătut la o ușă imaginară și cineva mi-a deschis și a fost frumos și bine, dar o să-ți zic că eu am intrat cu un buldozer imaginar în toată chestia asta și am dărâmat tot; pentru că aveam eu niște pereți gigantici construiți în jurul sufletului. Și cel mai probabil de aia nu reușeam să fac albastrul să rămână.

Mi-a zis cineva că poate ar fi terapeutic să mă apuc de săpat gropi. M-am apucat de săpat, dar în interior. Sper că e mândru de mine, a fost terapeutic.

Așa am intrat în a doua etapă a procesului meu de dezvoltare, care se focusează pe ceea ce sunt și cine sunt cu adevărat, ce și cine există în interiorul meu, dar și ce s-a întâmplat cu mine de-a lungul timpului, impactul pe care l-au avut toate întâmplările asupra mea și „oare ce mai găsesc pe aici?”. Probabil te-ai prins deja că există un albastru. Dar pe lângă asta există un fel de...eu îi zic supă, care conține multe, multe ingrediente pe care le-am descoperit pe rând. Am aflat că am acumulat o mulțime de informații participând la activități și training-uri de dezvoltare personală (și nu numai) și le-am folosit drept instrumente pentru a-mi modela procesul ca să fie puțin mai „înțelegător” cu mine. Apoi am descoperit lucruri care nu știam că există, dar și lucruri pe care mi-era frică să le dezvălui.

De exemplu, am descoperit cât de mult m-au afectat părerile celor din jur.

Una dintre cele mai mari probleme pe care le aveam era legată de corpul meu și de încrederea în mine pe care nu o aveam fix deloc. Am fost bântuită de aceeași problemă ani întregi, de când eram plod și până acum. Și evident, uneori mă mai lovesc de asta, dar gestionez situația diferit față de cum se întâmpla în trecut.

Dar îmi era atât de frică să las să se vadă latura mea creativă. Pentru că eram urmărită de gânduri care mă determinau să-mi pun piedici singură. „Nu ești tu la fel de bună ca și ceilalți așa că stai deoparte” - unul dintre gândurile cu pricina. Dar dacă ești curios/curioasă, să știi că am făcut muzică și știu să cânt la pian și am scris și o piesă, am făcut (și sper din suflet să mai fac) teatru, știu și să desenez și pictez, dar nu sunt incredibilă fiindcă nu m-am ocupat de asta în ultimul timp, știu și să fac bijuterii și aranjamente cu flori, dar asta când vreau să știu să fac, și, dacă se pune, îmi place să fac fotografii. Dar îmi place mult de tot arta. Îmi place mie și matematica, dar nu o să mă laud cu asta. Cel mai mult îmi place să mă exprim prin scris și pot să vorbesc și să scriu mai mult decât o fi legal.

Mi-am amintit că am trecut recent, aproape în fiecare zi, pe lângă Muzeul de Artă și spuneam de fiecare dată: „Da, a venit ziua în care merg și mă închid în muzeu până mâine.” Dar nu s-a întâmplat :( Dar am fost, tot recent, la Colonia Pictorilor și sunt fericită.

Am fost de-a dreptul terorizată de ideile astea care mă opreau din a fi cine sunt cu adevărat și care mi-au tăiat avântul când vine vorba de ceea ce am de oferit lumii. Pentru că unul dintre visurile mele e să am un impact pozitiv în societate prin ceea ce știu să fac cel mai bine. Nu aveam cum să fac asta dacă nu priveam înăuntru („Privind înăuntru” e o carte faină scrisă de Petronela Rotar). Și uite încă un motiv pentru care era necesar să las albastrul să plece, nu să îl țin captiv.

Săpând mai mult în interior, am descoperit o mulțime de răni încă deschise și probleme nerezolvate, așa că le-am luat pe rând, am stat cu ele și-am vorbit. M-am prins cum le proiectam pe ceilalți și am râs și plâns când mi-am amintit că tot eu eram cea surprinsă fiindcă mi se întâmplau unele lucruri. M-am prins cum unele situații și persoane erau o oglindă care-mi dezvăluia clar care-i faza cu mine. Și m-am prins și că i-am rănit pe ceilalți, că nu sunt o sfântă. Mi-am analizat comportamentele, obiceiurile, stările de-a lungul timpului, le-am acordat timp și am urmărit cum am evoluat. Lista poate continua la nesfârșit, eu nu o mai continui aici.

La început de etapă era prezentă o situație care m-a făcut să-mi pun o mulțime de întrebări legate de mine și de tot ce înseamnă ceea ce mă înconjoară, dar și despre cum sunt eu în ceea ce privește relațiile cu celelalte ființe de pe planetă. Și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, fiindcă m-a împins într-un alt proces, mai spiritual de fel, care s-a completat foarte bine cu cel menționat mai sus. Am reușit, și datorită acestuia, să dărâm zidurile acelea între care m-am ascuns. Și n-ai idee câte lucruri am descoperit. Despre mine, despre cei din jur, despre tot.

Sunt foarte mândră că în momentele în care era vorba de vindecare, i-am zis orgoliului „gata prietene, calmează-te” și mi-am făcut curaj să calc peste absolut tot, ca să pot să îmi revin.

Dar să știi că eu ți-am povestit despre asta în linii foarte mari, pentru că sunt multe detalii.

Cel mai mult m-a ajutat să scriu despre fiecare chestie în parte. Și dacă tot vorbim de asta, vreau să-ți povestesc despre colecția mea de agende pe care o aveam în sertar. Știi ce s-a întâmplat de când a început pandemia? Le-am umplut pe toate. Și promit că o să plantez copaci pentru ele. Dar scrisul chiar a însemnat terapie pentru mine.

Am vorbit de o mulțime de ori despre procesul meu. Pentru mine e foarte special și a fost unul destul de greu de parcurs. Fiindcă de obicei râd mult, am spus la un moment dat, în glumă, că am plâns prea mult și de aceea am ales râsul, că nu a mai rămas altă variantă. Dar nu mai cred în imposibil și nici în coincidențe. Am avut nevoie de pasul acesta ca să pot să cresc frumos și să reușesc să fiu eu, cea pe care am închis-o acolo, în interior. Sunt un spirit liber. Sunt o furtună de emoții. Nu intru în niciun tipar. Sunt o sensibilă. Uneori sunt artistă. Uneori nu mai tac din gură. Dar asta sunt eu. „Atâta s-a putut”. E interesant să te confrunți cu propria persoană, dar e și mai interesant să ai mai multe personalități și să te confrunți cu toate.

S-au schimbat o mulțime de lucruri de când m-am retras. Nu mai fac voluntariat, decât rar; acum lucrez la înființarea unei redacții de jurnalism comunitar în Baia Mare ca să descopăr și expun povești frumoase din comunitate. Am și un job pe care îl iubesc mult și m-a ajutat mult în proces. În acest moment, acesta e drumul meu. Chiar dacă uneori mi se face dor de implicarea mea în proiecte.

Mi-era dor și de albastru, și acum o lună l-am adus înapoi. Dar chiar dacă mi-era dor, știam că el nu a plecat niciodată. El doar s-a mutat, încet, încet, în interior. Pentru că acolo e chill. Vine și pleacă când vrea. Și tocmai de aceea, când ți se duce albastrul din păr, înseamnă doar că trebuie să-i faci mai mult loc în interior. Unde crezi că dispare? Pleacă el, așa, de unul singur prin lume? Poate. Ar fi frumos. I-ar plăcea. Mi-ar plăcea. Dar albastrul meu nu face din astea. El rămâne mai viu ca niciodată.

Cealaltă poveste legată de albastru e că nu am fost niciodată la mare și am zis că îmi fac părul albastru pentru a aduce marea mai aproape de mine până când ajung eu acolo.